sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Mini Festivalul Eminescu / Secţiunea Creaţie



Scrisoare către Mihai Eminescu...

Nu ştiu a câta persoană care îţi scrie sunt, dar ştiu sigur că asta simt. Simt că e nevoie să-ţi readuc zâmbetul pe buze, să te fac mândru şi să-ţi amintesc de lucrurile frumoase care mi s-au întâmplat în copilărie, datorită poeziilor tale. De la tine am învăţat că „doar izvoarele suspină/pe când codrul negru tace”, că şi florile dorm, ba chiar în pace.
Poeziile tale m-au învelit cu cea mai căduroasă plapumă, mi-au încălzit copilăria cu cele mai frumoase gânduri scrise din interiorul sufletului tău cald şi mi-au demonstrat că şi din momentele mai triste pot reînvia ca pasărea Phoenix.
Apoi, mi-au cutreierat visele, ca un „băiet ce se culca ades lângă izvor” şi m-au făcut să mă îndrăgostesc de adevăratul luceafăr.
Aceleaşi poezii m-au făcut să-mi fie dor de codrul cu râuri line şi tot ele m-au făcut să-mi dau seama că ”vremea trece… vremea vine...”. Îmi pare nespus de rău că ai trecut de-atâtea ori „pe lângă plopii fără soţ” în zadar... Şi îmi pare la fel de rău că ai aşteptat atât de mult iubirea lângă lacul cel albastru încărcat cu flori de nufăr.
De când nu mai eşti, copacii au fugit din pădurea lor de argint costruită de tine, iar cuvintele poeziilor tale au început să strige de tristeţe. Fără tine, frunzele tremură şi izvoarele susură, dar nu ca în poeziile tale... ci de data aceasta, cu teama frântă de zborul timpuriu.
Şi am rămas noi: Muritori sau nemuritori. Dar oricum am fi, putem încărca bateriile poeziilor tale cu gândurile noastre pozitive, putem reînvia natura, iubirea şi înţelepciunea. Ne putem apropia de cerul poeziei şi putem găsi răspunsurile întrebărilor retorice ce nu prea ne dau pace. Putem purta doruri şi putem aştepta iubiri ce poate nu vor veni prea curând. Ne putem descoperi părţile noastre sensibile încălţate cu vise şi putem călca siguri pe covoarele ce ne fac să zburăm spre cerul Eminescian. Ne putem parfuma sufletele cu miros de poezie şi ne putem deschide larg porţile inimii.
Privirile poetului ne-au luminat şi azi, pentru a 161-a oară, zbaterile amare ale unui suflet dureros de singur şi îndrăgostit.
E bine însă că avem cu ce ne mândri. Cuvintele măreţe şi versurile tale pline de melancolie, vor rămâne zidite în eternitatea iubirii, a naturii... vor rămâne zidite chiar şi-n sufletele criticilor tăi... îţi vine să crezi?
Îţi mulţumim, drag poet, pentru toate bogăţiile pe care ni le-ai lăsat ca moştenire şi îţi spun din toată inima... că mă simt bogată. Poeziile tale mi-au îmbogăţit sufletul, mintea, şi m-au îndemnat să-mi pierd paşii prin împărăţia codrului, iar lacrimile mele privesc şi acum plopii atât de singuri.

CRISTINA ILIE

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu